Pe 10 mai, istoria modernă a României se conturează printr-un trio de acte fondatoare: jurământul lui Carol I, proclamarea Independenței în 1877 și încoronarea sa în 1881. În 1866, prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul ca domnitor, marcând începutul unei perioade în care această zi a început să reprezinte un reper național.
La douăzeci de ani distanță, în 1877, România își proclama Independența după secole de stăpânire otomană, un moment-pivot în consolidarea suveranității. În 1881, Carol I a fost încoronat drept primul rege al noului Regat al României, un pas care a cimentat identitatea națională într-un context european în care statele își definiseră tot mai clar frontierele.
Între 1866 și 1947, data de 10 mai a fost Ziua națională a României, sărbătorită cu parade militare în frunte cu Regele și Regina, iar românii participau în număr mare, dornici să își cinstească patria și suveranul. În această perioadă, 10 mai a fost reperul principal în calendarul sărbătorilor naționale, o sărbătoare ce aduna oameni, simboluri și o puternică imagine a unității naționale.
După abdicarea de la tron a regelui Mihai I și înlăturarea monarhiei constituționale la 30 decembrie 1947, simbolurile Regatului au fost demolate, iar 10 mai și-a pierdut, în mare parte, statutul de sărbătoare oficială. Însă memoria zilei rămâne în discuții publice, în muzeele locale, în expoziții și în tradițiile comunităților, inclusiv în Ilfov, care păstrează legături cu această perioadă fondatoare.
În prezent, 10 mai este privit ca o fereastră către rădăcinile identității românești: un subiect de reflecție despre cum a evoluat România de la o sărbătoare regală la o identitate națională modernă și despre cum comunitățile locale, inclusiv cea din Ilfov, își memorează și cinstește această istorie.


