Într-o analiză amplă, Vlad Mercori examinează scandalul uriaș, de peste un miliard de euro, legat de centura metropolitană a Clujului, prilej cu care este adus în prim-plan un posibil sistem industrializat de falsificare a „experienței similare” în cadrul licitațiilor publice de mare anvergură.
În discuție este plasată, pentru început, comparația făcută de Vlad Mercori între proiectul centurii Clujului, a cărui valoare este estimată la aproximativ 1,1 miliarde de euro, și centura Moscovei, evaluată la circa 1,7 miliarde de euro, contrastul dintre dimensiunea celor două orașe fiind evident. Licitația inițiată de primarul Emil Boc a trecut prin trei reluări succesive, fiecare rundă fiind marcată de existența unei singure oferte considerate valabile și de critici privind întocmirea defectuoasă a documentațiilor. În final, aceeași companie care depusese ofertă de la început, Dimex, a fost declarată câștigătoare și i-a fost atribuit contractul.
După momentul semnării, situația a cunoscut o evoluție surprinzătoare: o firmă din Republica Srpska – prezentată inițial în spațiul public ca provenind „din Bosnia” – a anunțat că nu și-a dat niciodată consimțământul pentru a participa la proiect. Această companie din Srpska era indicată drept furnizor al „experienței similare” necesare pentru Dimex, urmând să primească, în schimb, o cotă foarte redusă din contract, estimată la 8–10 milioane de euro. Reprezentanții entității susțin că, în 2024, au refuzat expres orice implicare și afirmă că semnăturile și documentele ar fi fost falsificate.
Relatarea indică faptul că femeia aflată în spatele firmei din Republica Srpska ar fi declarat că a fost chiar amenințată pentru a nu devoala presupusul fals, astfel încât procedura de achiziție să poată continua. Cazul a fost sesizat atât la Direcția Națională Anticorupție, cât și la Parchetul European, dat fiind că proiectul beneficiază parțial de finanțare europeană. Vlad Mercori subliniază că Emil Boc își exprimă public poziția conform căreia nu ar fi putut avea cunoștință de eventualele falsuri, întrucât un primar se sprijină pe rapoartele echipei de achiziții, fără a verifica personal fiecare document în parte.
Este detaliat totodată modul de funcționare al mecanismului prin care firme din afara României sunt utilizate pentru îndeplinirea criteriului de „experiență similară” în licitații. Pe plan european, există acorduri care permit companiilor din state terțe – precum Turcia sau Azerbaidjan – să participe la procedurile de achiziții din Uniunea Europeană. În practică, o societate românească lipsită de suficiente proiecte în portofoliu își poate „achiziționa” eligibilitatea prin asocierea cu un partener extern, căruia îi cedează 1–2% din valoarea contractului, în schimbul istoricului de lucrări.
Cadrul legal permite cumularea experienței similare a tuturor asociaților, fără a se impune o corelare cu procentul efectiv de participare la execuție. În consecință, o firmă care deține doar 0,5% din contract poate furniza integral experiența solicitată prin caietul de sarcini. Teoretic, compania străină ar trebui să presteze efectiv servicii – consultanță, proiectare, inginerie sau management de proiect – și să fie remunerată prin liderul asocierii, de regulă o firmă din România. În cazul centurii Clujului, planează suspiciunea că asocierea ar fi existat exclusiv la nivel scriptic, prin falsificarea documentelor justificative.
Vlad Mercori oferă și exemple din alte dosare, unde autoritățile contractante au recurs la verificări directe în raport cu partenerii externi. Sunt evocate situații care implică firme din Turcia, în care companii de stat românești au transmis scrisori oficiale pentru a confirma dacă un anumit constructor a participat efectiv la proiecte și ce valori au avut acestea. În cazurile în care răspunsurile au fost negative sau nu au sosit în termen util, ofertanții au fost descalificați din proceduri.
În ceea ce privește speța de la Cluj, nu este clarificat dacă Primăria a contactat ori nu firma din Republica Srpska înainte de parafarea contractului. Interlocutorul lui Vlad Mercori sugerează că echipa de achiziții s-ar fi aflat sub o presiune considerabilă, având în față un singur ofertant și riscul de a pierde atât finanțarea, cât și proiectul. În asemenea circumstanțe, verificările pot fi reduse la minimum, fie din neglijență, fie din dorința de a evita blocarea unei investiții considerate strategice.
Discuția se extinde și asupra chestiunii responsabilității, subliniindu-se faptul că, în dezbaterea publică, vina este plasată aproape exclusiv asupra primarilor sau președinților de consilii județene, deși în spatele lor funcționează echipe tehnice și servicii de achiziții care elaborează documentațiile și rapoartele. Este amintit un alt caz, în care o firmă românească și-ar fi falsificat certificatul ANAF privind inexistența datoriilor, neregula fiind depistată doar prin verificarea directă pe site-ul instituției fiscale.
În urma scandalului, firma din Republica Srpska ar fi constatat că datele și actele sale au fost utilizate fără acord și în alte patru licitații organizate în România, de către societăți diferite. Această situație indică posibilitatea existenței unui „model de afaceri” întemeiat pe multiplicarea frauduloasă a documentelor de experiență similară, prin „clonarea” aceleiași companii străine în multiple asocieri. Specialiști citați de Vlad Mercori arată că traseul acestor documente, transmise pe cale electronică, poate fi urmărit de autorități pentru stabilirea responsabilităților.
Printre soluțiile tehnice discutate se regăsește ideea introducerii obligativității de a legaliza la notar acordurile de asociere, în special pentru contractele de valoare mare. Prezența fizică a administratorilor și verificarea identității acestora ar elimina din start numeroase tentative de fals. În absența unor asemenea garanții și în condițiile presiunii exercitate de teama de a pierde bani europeni, cazuri precum cel al centurii Clujului riscă să devină simptomatice pentru vulnerabilitățile sistemului de achiziții publice din România.
