VLAD MERCORI, cunoscut în spațiul digital pentru investigațiile sale din zona politică, prezintă o nouă analiză referitoare la modul în care administrația condusă de Robert Negoiță ar fi configurat un contract în valoare de zeci de milioane de euro, contract care a fost ulterior anulat în mod brusc, după intervenția Direcției Naționale Anticorupție (DNA).
Demersul analitic își are originea la începutul lunii februarie, când, în data de 5 februarie, presa a relatat despre perchezițiile efectuate de DNA la sediul Primăriei Sectorului 3 și la locuința primarului Robert Negoiță. Ancheta vizează suspiciuni privind edificarea ilegală a unui drum peste o conductă de gaze, în beneficiul fratelui edilului, dezvoltator imobiliar. La un interval de numai patru zile, pe 9 februarie, aceeași instituție decide anularea intempestivă a unei licitații de proporții, cu o valoare estimată la 195 de milioane de lei.
Procedura de achiziție avea ca obiect încheierea unui contract-cadru pentru „reabilitare, modernizare și extindere a infrastructurii de mobilitate urbană și durabilă” pe raza Sectorului 3. Prin natura lui, un astfel de contract-cadru fixează o singură dată regulile generale și repertoriul de bunuri ori servicii ce pot fi comandate ulterior, pe durata mai multor ani, prin contracte subsecvente. În documentația publicată în sistemul de achiziții, Primăria Sectorului 3 a introdus o listă foarte amplă de echipamente și lucrări ce puteau fi achiziționate potențial în baza acestui cadru.
În respectiva listă erau prevăzute, printre alte poziții, 67 de sisteme de iluminat pentru treceri de pietoni, 200 de camere video, 66 de parcări metalice pentru biciclete și 44 de stâlpi de iluminat stradal. Totuși, ceea ce a atras în mod special atenția lui Vlad Mercori a fost numărul extrem de ridicat de controllere programabile destinate semaforizării: nu mai puțin de 2.240 de bucăți. Aceste echipamente, descrise drept „creierul” semaforului, sunt cele care determină succesiunea și durata culorilor la instalațiile de semaforizare.
În raport cu situația existentă în teren, această cifră pare a fi lipsită de proporție. Date publice consultabile indică faptul că în întreg municipiul București se regăsesc aproximativ 440 de intersecții semaforizate, dintre care doar 260 sunt incluse în sistemul inteligent de circulație cu „undă verde”. Chiar și într-un scenariu maximal, se arată că un singur sector nu poate depăși, în mod plauzibil, un număr de 80-100 de intersecții cu semafor, ceea ce face greu de justificat necesitatea a 2.240 de controllere numai pentru Sectorul 3.
Conform investigației, una dintre societățile comerciale interesate de participarea la licitație a solicitat oferte de la furnizori pentru controllere compatibile cu specificațiile tehnice formulate de primărie. Prețul minim identificat pe piață s-a situat în jurul sumei de 45.000 de lei pe unitate. Dacă această valoare este aplicată celor 2.240 de controllere menționate în caietul de sarcini, rezultă o sumă de aproximativ 100 de milioane de lei, adică mai mult de jumătate din valoarea totală estimată a contractului, de 195 de milioane de lei.
Potrivit explicațiilor oferite de Vlad Mercori, în acest punct ar fi vizibil mecanismul prin care o procedură de achiziție de acest tip poate fi „aranjată” în limitele aparente ale legalității. Operatorii economici fără conexiuni cu administrația locală, confruntați cu aceste cantități și cu prețurile reale de pe piață, constată că nu pot rămâne competitivi și în același timp să se încadreze în bugetul global, dacă aplică tarife corecte tuturor pozițiilor. În consecință, aceștia renunță să mai depună ofertă. În schimb, o firmă care cunoaște dinainte intențiile reale ale autorității contractante poate structura o propunere financiară de natură cu totul diferită.
Astfel, o companie considerată „de casă” ar fi informatată, susține analiza, că administrația nu intenționează efectiv să achiziționeze cele 2.240 de controllere, deoarece, în mod obiectiv, acestea nu ar avea unde să fie instalate. Pe acest fundal, ofertantul poate include în propunerea financiară un preț artificial foarte redus pentru controllere – de exemplu 1.000 de lei pe bucată, în loc de 40.000-45.000 de lei – ceea ce ar consuma doar circa 2,2 milioane de lei din bugetul total pentru această categorie. Spațiul bugetar astfel eliberat poate fi utilizat apoi pentru a majora considerabil prețurile la echipamentele și lucrările despre care se știe că vor fi comandate efectiv de primărie.
Un exemplu ilustrativ menționat este cel al camerelor video: dacă prețul de achiziție de la furnizor se situează în jurul valorii de 1.000 de lei, firma favorizată își poate permite să înscrie în oferta pentru primărie un preț de 5.000 de lei per cameră, mizând pe faptul că aceste echipamente vor fi achiziționate în număr integral. Schema descrisă funcționează, astfel, pe principiul următor: pozițiile ce nu vor fi niciodată comandate sunt subevaluate, în timp ce produsele și lucrările a căror achiziție este certă sunt supraevaluate, toate acestea rămânând încadrate într-un buget total care, la o primă vedere, pare rezonabil și justificabil.
Relatarea susține că Primăria Sectorului 3 ar fi fost avertizată cu privire la caracterul anormal al numărului de controllere prevăzute în documentație. Reacția instituției, potrivit lui Vlad Mercori, a fost menținerea nealterată a specificațiilor, cu argumentul că aceasta reprezintă necesarul dorit de administrație. Abia în contextul presiunii generate de ancheta DNA, licitația a fost decisă ca fiind anulată, la numai patru zile după perchezițiile din 5 februarie.
Responsabilitatea pentru elaborarea și validarea documentației ar fi fost asumată, conform actelor analizate de autorul investigației, de primarul Robert Negoiță, de directorul executiv Roxana Cârstea, de șefa de serviciu Georgeta Vișan, precum și de mai mulți experți și consilieri implicați în procedură. Faptul că procedura a fost anulată nu modifică însă, în aprecierea lui Vlad Mercori, caracterul de „tentativă de golăneală” al arhitecturii contractului-cadru astfel conceput.
Investigația este prezentată drept un studiu de caz reprezentativ pentru o practică mult mai extinsă la nivelul administrațiilor locale din România. Vlad Mercori afirmă că deține o listă amplă de primării în care mecanisme similare ar fi fost utilizate pentru a direcționa contracte către firme apropiate, cu prejudicii cumulate de ordinul sutelor de milioane, posibil chiar miliarde de euro. În loc să administreze orașele și comunele, conchide acesta, numeroși aleși locali administrează, în fapt, „hoția” prin intermediul căreia bugetele publice sunt golite sistematic.
